Mica Unire din 1859 însemna că Moldova şi Ţara Românească formau un singur stat, care se numea România, nordul şi centrul Dobrogei intraseră în trupul ţării la 1878, iar Cadrilaterul în 1913.

La 27 mar./9 apr. 1918, Sfatul Ţării, sub preşedinţia lui Ion Inculeţ, din independenta Republică Democratică Moldovenească, hotărăşte alipirea „Basarabiei, unindu-se ca fiică cu Mama sa România”.

La 15/28 nov. 1918, Congresul General al Bucovinei (Sextil Puşcariu, Iancu Flondor ş.a.), în care se aflau şi reprezentanţi ai polonezilor, germanilor şi rutenilor, „considerând că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale”, a hotărât „Unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României […] că marele vis al neamului nostru se va înfăptui când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa”.

În Transilvania, Consiliul Naţional Român, format din doisprezece reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat (V. Goldiş, Al. Vaida-Voevod, I. Flueraş, B. Surdu ş.a.) a convocat în ziua de 18 nov./1 dec. 1918 Marea Adunare Naţională la Alba Iulia, cetatea-simbol din centrul ţării în care cu mai bine de trei veacuri înainte, intrase triumfal Mihai Viteazul – Voievodul tuturor românilor. Cei peste o mie de delegaţi şi cei peste o sută de mii de români au proclamat într-un glas unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României. „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România […] proclamă dreptul inalienabil al naţiunei române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre […] închei cu aceea că legătura sfântă a celor 14 milioane de români ne îndreptăţeşte azi a zice: «Trăiască România Mare!»” (Rezoluţia Marii Adunări Naţionale, Alba Iulia, 1 Decembrie 1918).

Cu unirea Transilvaniei se încheie unitatea statală a naţiunii române, recunoscută de marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920), data de 1 Decembrie 1918 devenind, după 1989, Ziua Naţională a României.

După 1918, timp de două decenii, România Mare va avea cea mai mare întindere teritorială, va cunoaşte cea mai înfloritoare epocă din istoria sa şi va dărui lumii creaţii din toate domeniile ale acelor mari români: Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Constantin Noica, Mircea Eliade, George Enescu sau Constantin Brâncuşi.

România este un stat european, aşezat geografic în centrul Europei, la distanţă egală faţă de limitele continentale: Munţii Urali în est şi ţărmul atlantic al Portugaliei la vest; este mai aproape de Creta, limita sudică continentală şi mai departe de limita nordică a Norvegiei care este şi limita nordică a Europei; mai precis, România este aşezată în centrul jumătăţii de sud a Europei, fiind considerată ca făcând parte din Europa Central-Răsăriteană.

Deşi nu este o ţară aflată în Peninsula Balcanică, România este asociată ţărilor din regiunea Balcanică precum: Serbia Bulgaria, Grecia, Albania, state aflate în relaţii bune cu România şi în care trăiesc încă grupuri de români şi aromâni.

Ca întindere, este o ţară medie cu o suprafaţă de aproape 240.000 km2, fiind mai mică decât Germania, Franţa, Spania, Ucraina, aproximativ egală cu Marea Britanie, dar mai mare decât Elveţia, Danemarca, Belgia, Olanda, Austria şi de aproape două ori mai întinsă decât vecini ca Ungaria, Bulgaria sau Serbia.

În ţara noastră se află cea mai mare parte a Munţilor Carpaţi, munţii ocupând faţă de dealuri şi câmpii procente apropiate (31%, 33%, respectiv 36% din suprafaţă).

Reţeaua hidrografică a României este dispusă, cu mici excepţii, sub forma unei roţi cu spiţe ce pornesc din centru către hotare, marile râuri fiind: Mureşul, Jiul, Oltul, Argeşul etc.

România este ţară riverană Dunării, cel mai important fluviu al Europei care se varsă în Marea Neagră pe teritoriul României, printr-o Deltă – monument al naturii – unică în lume. Deschiderea la mare face ca România să fie o ţară pontică, asemenea: Turciei, Rusiei, Bulgariei, Georgiei şi oferă posibilitatea unor căi maritime spre oceanele lumii.

Ca populaţie (cca. 22 milioane de locuitori), România este tot o ţară medie, având mai puţini locuitori decât Franţa, Polonia, Spania, Italia, dar mai mulţi decât Belgia, Olanda, Grecia, Bugaria, Finlanda, Norvegia, Suedia etc.

Românii sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, depăşindu-i cu mult pe bulgari, sârbi, croaţi, albanezi, macedoneni, greci.

Poporul român este singurul popor neolatin de rit bizantin care vorbeşte o limbă romanică, având în jurul său numai vecini nelatini (bulgari, sârbi, ucraineni, ruşi şi unguri).

Românii au avut formaţiuni politice prestatale încă din sec. al IX-lea, dar s-au format ca stat abia în sec. al XIX-lea ca şi Italia, Germania, Grecia ş.a.m.d.

În România, locuitorii ei trăiesc în regiuni istorice: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucovina şi Basarabia – singura provincie românească ce astăzi formează un stat separat.

O parte a românilor, de la formarea noastră ca neam, au ajuns să trăiască azi, după multele împărţiri de graniţe din istorie, în state precum Ungaria, Ucraina, Serbia şi Bulgaria, dar români sunt şi cei din diaspora aflată în: Franţa, Spania, Anglia, SUA sau Australia. Fraţi cu românii sunt vechii vlahi: aromânii, meglenoromânii şi istroromânii din Peninsula Balcanică. Se estimează că cca. 10 milioane de români trăiesc în afara graniţelor României.

Românii, dintre cele trei ramuri de popoare indo-europene: germanică, slavă şi romanică, aparţin incontestabil ultimei categorii, însăşi numele de ţării provenind de la părinţii lor romanii.

Românii n-au avut niciodată un strămoş eponim ca hunii, cehii, turcii ş.a. pentru că ei s-au format, din daci şi romani, aici pe locul vechii şi marii Dacii, la nord şi la sud de bătrânul Danubius, şi n-au venit din altă parte, precum slavii care s-au aşezat peste ei şi au fost asimilaţi.

Istoria românilor nu cunoaşte vreun conducător care să-i fi creştinat, cum vedem la unguri, ruşi, bulgari sau alte seminţii slave, pentru că noi ne-am născut în acelaşi timp români, vorbitori ai limbii române şi creştini, de aceea istoria noastră cunoaşte un Apostol Andrei, Ocrotitor al României.

România este, potrivit Constituţiei sale, un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, fără teritorii autonome, români declarându-se în proporţie covârşitoare peste 90% din locuitori, restul aparţinând celor 18 minorităţi naţionale (maghiari, turci, tătari, romi, greci, lipoveni, evrei etc.), reprezentate democratic sub toate aspectele. Bucovina, Transilvania, Banatul sau Dobrogea rămân bune exemple – chiar şi la nivel european – de pământ românesc pe care au trăit de-a lungul istoriei mai mulţi etnici cărora românii le-au respectat toate drepturile, urmărind să convieţuiască împreună în bună pace.

Drapelul României.

1918. Adunarea Națională de la Alba Iulia.