Momentul de la 10 mai 1866, când, în urma unui plebiscit, parlamentul confirmă dorinţa românilor de a rămâne uniţi şi aducerea în ţară a prinţului Carol I din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, reprezintă un nou pas pe calea „politicii faptului împlinit”, marile puteri fiind nevoite să recunoască şi acest act. Întâi domnitor, apoi rege din 1881, domnia lui Carol I de aproape o jumătate de veac, este una din paginile de istorie cele mai măreţe ale poporului român. Când, pe parcursul Războiului ruso-turc început în aprilie 1877, otomanii atacă porturile româneşti danubiene, Parlamentul României votează ruperea oricărei legături de dependenţă a României faţă de turci, se decretează starea de război, iar la 9 mai 1877 – în prezent Ziua Independenţei României – este proclamată Independenţa României în Camera Deputaţilor.

Fiind pe punctul de a fi înfrânţi de turci la Plevna (19 iul. 1877), ruşii cer ajutorul Armatei Române care intervine, în frunte cu domnitorul Carol I, şi readuce avantajul ruşilor. Prin convenţiile dintre ţar şi Carol, România devine aliata ruşilor, iar în ian. 1878, turcii erau înfrânţi. În Războiul de Independenţă au luptat mii de români şi din Transilvania, Bucovina sau Basarabia.

Prin Tratatul de la Berlin finalizat în iul. 1878 se recunoştea independenţa faţă de turci a României, Serbiei şi Muntenegrului. După patru veacuri şi jumătate Dobrogea centrală şi de nord şi Delta Dunării se realipeau la trupul ţării, însă ruşii ocupau sudul Basarabiei… Armata, administraţia, şcoala, Biserica Ortodoxă Română (autocefală din 1885) şi celelalte culte din Dobrogea sunt reorganizate prin Legea din 1880 care prevedea respectarea tuturor drepturilor minorităţilor, inclusiv a comunităţii turco-tătare islamice ai cărei membri primeau cetăţenia română.

Proclamarea României ca Regat, în numai trei ani, arată importanţa politică, militară, naţională, spirituală sau de alt ordin a independenţei obţinute, iar avântul pe toate planurile (literar, ştiinţific, industrial, comercial etc.) era o altă consecinţă a acestui fapt.

Bucureştiul este văzut ca un centrul dorit, către care priveau românii din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia, procesul Marii Uniri devenind ireversibil.

Această perioadă este una semnificativă în dezvoltarea politică a României moderne: acum deja s-au creat în linii mari cadrul instituțional și climatul intelectual necesar făuririi României mari.

Nu cu mult timp înainte se realizează unirea Moldovei cu Țara Românească și se asigură independența Principatelor unite, dacă nu încă de jure, cel puțin de facto.

Se pun bazele politice interne ale României prin adoptarea Constituției din 1866 care va servi ca lege fundamentală și asistăm la o perioadă de stabilitate politică și de legiferare, care va statua principii ce vor determina o guvernare a țării cu un executiv modern și cu o administrație centralizată. În această etapă filozofiile dominante erau cele ale unui stat modern – liberalismul și conservatorismul, – cu o reprezentare politică a unor partide politice în formare.

În acest timp elita intelectuală și politică a țării asimilase deja pe deplin ideea unui modern unitar și acceptase rolul unor granițe politice în concordanță cu frontiera etnică. Europa Occidentală, sau numită simplu Europa rămâne modelul de urmat al elitei politice și intelectuale.

În anul 1876, pe măsură ce relațiile dintre Rusia și Imperiul Otoman s-au deteriorat, guvernul român a considerat că era necesară o înțelegere cu Rusia.
În negocierile care au urmat Prințul Carol și Brătianu au insistat asupra încheierii unui tratat general, care nu numai să acopere chestiuni militare, ci să asigure și o recunoaștere a independenței României și să garanteze integritatea teritorială a țării.

Cu toate acestea țarul și miniștrii săi doreau numai o simplă convenție militară, limitată, care să permită armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a ajunge la Dunăre.

Ambele părți și-au păstrat această poziție până în aprilie 1877, când războiul dintre Rusia și Imperiul Otoman a devenit iminent.
Astfel, Convenția semnată în aprilie 1877 garanta armatei ruse dreptul de a trece prin România și obliga guvernul rus să respecte drepturile politice și integritatea existentă României, iar în acest context România a declarat război Imperiului Otoman.

Ratificarea unei convenții cu Rusia dizolva în acest context orice legătură cu Imperiul Otoman ceea ce făcea ca în luna mai 1877 Parlamentul românesc să adopte o rezoluție care confirmă independența absolută a țării.

În luptele la care au participat soldații români împreună cu armata rusă, armata română a contribuit în mod decisiv la înfrângerea forțelor otomane.

Regele Carol I. Element din fațada Ateneului Român.

Cetatea Enisala. Ruinele cetății din Dobrogea.