Vechile imperii, cu absolutismul şi neoabsolutismul lor, arătau slăbiciune şi oboseală, iar naţiunile stăpânite de acestea, au arătat clar la 1848 dorinţa de a-şi întemeia propriile state unitare şi democratice. Foştii revoluţionari români (Bălcescu, Rosetti, Brătianu ş.a.), aflaţi în exil, au început să imprime ideea unirii acolo unde se găseau (Prusia, Anglia, Italia), dar mai ales în Franţa, care cere Unirea Principatelor Române, sub un principe străin. Turcia şi Austria se opun.

În anul 1857, în cadrul a două divanuri ad-hoc, întrunite în Moldova şi Valahia se votează rezoluţii cvasiidentice care prevedeau: unirea Principatelor, prinţ străin ereditar, autonomia noului stat unit, neutralitatea teritorială, o singură adunare obştească etc. La Paris (1858), un fel de „G7” al epocii respective, format din cele mai mari puteri europene, decide o uniune numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, cu autonomie garantată şi suzeranitate turcă formală, dar cu domni români, capitale şi guverne diferite. Singurele instituţii comune trebuiau înfiinţate la Focşani: una pentru legi comune, alta ca for judecătoresc suprem al ambelor Principate. Românii, indiferent în ce principat se găseau puteau fi aleşi în funcţii publice în oricare dintre cele două principate.

La 5 ian. 1859, este ales la Iaşi ca domnitor colonelul Alexandru Ioan Cuza. La 24 ian. – ce va deveni Ziua Unirii Principatelor Române – este ales la Bucureşti, în unanimitate, acelaşi domnitor. Până în 1862, Cuza este recunoscut ca domn de majoritatea marilor puteri şi tot în acest an se întruneşte la Bucureşti prima adunare şi primul guvern unic al Principatelor. În anul următor, Kogălniceanu spunea în parlament: „Unirea naţiunea a făcut-o, naţiunea care a ales un domn pentru ambele ţări, cu misiunea de a realiza Unirea.” Alexandru Ioan I unifică: legislaţia, Biserica (Mitropolit Primat la Bucureşti din 1865), moneda şi alte instituţii, iar numele ţării va fi până azi România.

Modernizarea României începe cu mari reforme: secularizarea averilor mănăstireşti (readuce patriei un sfert din terenurile agricole), consultarea întregului popor prin plebiscit pentru o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, iar prin Legea rurală din 1864, cinci sute de mii de familii de ţărani sunt împroprietărite cu două milioane de hectare. Alte reforme vizau administraţia (o nouă împărţire a ţării), justiţia (adoptarea codurilor civil, penal şi comercial), finanţele (Legea contabilităţii), Armata şi învăţământul, înfiinţându-se Universităţile de la Iaşi şi Bucureşti.

De importanţă majoră pentru Marea Unire din 1918, a fost faptul că noul stat, România, putea avea o politică externă, prin care a strâns legăturile cu românii din celelalte provincii încă ocupate, a susţinut emanciparea acestora şi unele instituţii şi a integrat social-politic pe românii veniţi din afara graniţelor.

Monumentul Unirii de la 1859, din Iași.

Ilustrație de la 1860. Alexandru Ioan Cuza primit de sultan in palatul Topkapy din Istanbul.