Cea dintâi jumătate a veacului al XVII-lea este marcată de Războiul de 30 de Ani (1618–1648) a cărui primă cauză este considerată Reforma lui Luther (1517), război ce divide Europa în catolici şi protestanţi. Aproape toate formaţiunile politice ale continentului sunt implicate: Spania, Portugalia, Austria, Polonia etc., pe de o parte, iar Franţa, Anglia, Olanda, Prusia şi altele de partea protestanţilor. Din ultima tabără, făcea parte şi Suedia care, sub regele Gustav Adolf II († 1632), cunoaşte o amplă extindere teritorială, devine o mare putere europeană protestantă care deţine supremaţia în Marea Baltică. În acest război, sunt atraşi românii din Vlahia Moravă şi din Transilvania.

1613
– Gabriel Bethlen devine principe al Transilvaniei şi consolidează această autoritate
princiară, pe care urmaşii săi omonimi Gheorghe Rakoczi I şi II o întăresc. Aceşti principi, deşi calvini, încheie unele alianţe cu Moldova şi Ţara Românească, sub stindardul luptei antiotomane şi în scopul refacerii „Daciei” sub autoritatea lor.

1632
– Matei Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti şi asigură o perioadă de prosperitate a
ţării, iar într-o nouă ligă antiotomană, urma să fie „general al întregului Răsărit”.

1634
– Vasile Lupu, când opozant, când prieten al lui Matei Basarab, ajunge pe tronul
Moldovei. Este descris de cronicari ca un bogat basileu, el însuşi visându-se un continuator al împăraţilor bizantini sub care să se unească popoarele din Balcani în lupta împotriva turcilor.

1711
– Dimitrie Cantemir, aliat cu ruşii şi sperând într-o independenţă a Moldovei faţă de
turci, pierde lupta de la Stănileşti. Este primul nostru savant de talie europeană, recunoscut de foruri academice din Berlin, Paris etc. A susţinut unitatea românilor pe temeiul limbii și romanității: „vestiții romani […] sunt moșii, strămoșii noștri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor, precum și numele cel de moșie ne arată (români chemându-ne) și limba cea părintească (care din românească sau latinească iaste) nebiruit martor ni iaste” (Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor).

1714
– Constantin Brâncoveanu este martirizat (15 aug.) alături de cei patru fii şi de sfetnicul
său, la Istanbul pentru tăria păstrării credinţei ortodoxe. În timpul domniei sale, se dezvoltă un stil arhitectural propriu românesc al edificiilor civile şi al lăcaşurilor de cult cunoscut sub numele de „brâncovenesc”, însăşi domnia sa fiind numită „epoca brâncovenească”. Politica lui Brâncoveanu a avut în vedere: independenţa ţării, libertatea religioasă, păstrarea obiceiurilor locale şi ieşirea completă a ţării de sub influenţa turcilor.

1716
– În Ţara Românească (în Moldova din 1711) încep domniile fanariote, turcii înlocuind
pe domnii români cu greci din cartierul Fanar al Istanbulului, în care aveau încredere. Mare parte dintre domnii fanarioţi erau spirite luminate, oameni de cultură care promovau valorile europene şi creştine şi înţelegeau idealurile româneşti. Domnind când în Moldova, când în Ţara Românească, fanarioţii au realizat multe reforme comune sau similare pregătind Unirea din 1859. Sate întregi din Ardeal se mută din Transilvania în celelalte două Ţări Române, Constantin Mavrocordat afişează stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (1736), alţi fanarioţi se gândesc la formarea unui „Regat al Daciei”, ca stat-tampon între austrieci, ruşi şi turci.

1718
– Începând din acest an, Austria, care stăpânea Transilvania din 1699, ocupă Oltenia
până în 1739 şi Banatul până în 1918, apoi Bucovina (1775–1918). Ruşii vor ocupa Basarabia (1812–1918), iar Dobrogea se va afla sub turci până în 1878. Până în 1822, Ţara Românească pierduse deja un sfert din teritoriu. Aceste schimbări ale stăpânirilor întăreau dorinţa de unire a românilor.

1784
– Horea (Nicula Urs), supranumit „rex Daciae”, alături de Cloşca şi Crişan, începe
Răscoala ţărănească. Este considerată „soluţia ţărănească a problemei naţionale”, ţăranii reprezentând 90% din naţiunea română din Ardeal, or dacă ei erau eliberaţi, întreaga naţiune va fi fost liberă (Acad. I.-A. Pop).

1791
– Supplex Libellus Valachorum, cel mai reprezentativ act al naţiunii române de până
atunci, creaţie a clasei cultivate româneşti din Transilvania, formată majoritar din greco-catolici şi clerici români, dar şi din laici şi ortodocşi, este trimis împăratului Leopold al II-lea. Se cereau: renunţarea la denumirile de „toleraţi” sau altele asemenea, egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni, folosirea de toate drepturile civile, accesul în instituţii şi dietă al românilor, pe principiul proporţionalităţii naţiunilor din Ardeal.

1812
– Petru Maior publică Istoria pentru începutul istoriei românilor în Dacia, o istorie în
care se arăta neadevărul teoriilor îndreptate împotriva românilor. Acesta era un reprezentant de marcă al Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gh. Şincai, Ioan Budai-Deleanu ş.a.), cea mai importantă mişcare iluministă românească, formată din oameni instruiţi la Budapesta, Viena, Roma etc., ce afirma originea romană a neamului, continuitatea în spaţiul dacic, latinitatea limbii române şi unitatea românilor, indiferent de provinciile în care se aflau.

1821
– Revoluţia lui Tudor Vladimirescu ce viza, printre altele, şi respectarea deplină a
autonomiei ţării („Până când să le fim robi?” – Proclamaţia de la Padeş, 23 ian. 1821), va avea una din principalele urmări revenirea domnilor pământeni la conducerea ţării, primul fiind Grigorie IV Ghica (1822–1838).

1831–1832
– Prin Regulamentele Organice, în Moldova şi Ţara Românească se legiferează
unirea instituţiilor şi legilor celor două ţări, contribuind categoric la unirea principatelor, se înfiinţează: procuratura, armata, bugetul de stat etc., se recunosc: originea, religia, şi limba comună, se instituie libera circulaţie şi acelaşi curs al monedelor, se desfiinţează vămile interne ş.a.m.d. (Regulamentul Organic al Valahiei, 1832, art. 371–375 et sq.).

1846
– Pastorul luteran sas Stephan Ludwig Roth, deci un neromân şi un neortodox,
recunoştea cu trei ani înainte de moartea sa: „Domnii de la Dieta din Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie, şi acu se bucură că copilu a fost adus pe lume. A declara o limbă drept limbă oficială a ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a ţării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba română. Oricât ne-am suci şi ne-am învârti noi, naţiunile reprezentate în dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea”.

Principatele au cunoscut începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea o remarcabilă și complexă activitate culturală, datorită diversificării domeniilor de creație și numărul lui în creștere al beneficiarilor acesteia.

Afirmarea scrisului în limbile naționale și progresul relativ pe care îl realizează expansiunea lui în societate vor imprima peisajului cultural, alături de accentuarea procesului de instituționalizare a culturii, trăsături distincte comparativ cu perioada precedentă.

Cu deosebire, însă, tendința de laicizare a culturii și caracterul ei general românesc reprezintă două din marile achiziții ale perioadei.

Dezvoltarea civilizației românești și dialogul tot mai accentuat cu spațiul European sporesc contactele cu mediile de cultură străine. Astfel, în spațiul cultural romanesc își dau întâlnire o diversitate de curente culturale din lumea occidentală sau orientală. Se observă creșterea numărului celor care scriu precum și o preocupare permanentă în a spori mediul educațional urban, dar și rural, iar literatura laică echilibrează în această perioadă literatura religioasă.

Ţara Românească şi Moldova rămân dependente indirect de Imperiul Otoman, dar, spre deosebire de alte popoare balcanice (albanezi, bulgari, sârbi ş.a.) sau de majoritatea ungurilor, ce se aflau sub ocupaţie turcească directă, românii extracarpatici îşi păstrează autonomia.

În Anglia, Revoluţia lui Cromwell contribuie la transformarea acesteia într-un Commonwealth (republică federală), regele Carol I fiind executat (1649), iar în 1688, Anglia devine prima monarhie constituțională din lume.

Simbol brâncovenesc. Element arhitectural – Mănăstirea Brâncovanu – Sâmbăta de Sus.

Turn. Mănăstirea Humor.  Ctitorie a lui Vasile Lupu.