La finalul veacului al XVI-lea suzeranitatea turcească devenise mult mai apăsătoare, mai ales în Ţara Românească, aflată la graniţa Imperiului Otoman. Imperiul Habsburgic căuta orice prilej pentru a ocupa Principatul Transilvaniei, iar Polonia impunea domnii pe tronul Moldovei. Sub autoritatea papală ia fiinţă Liga Sfântă, o grupare cu caracter postcruciat, din care făceau parte Spania, Austria, Veneţia, Ferrara, Moldova, Transilvania etc. La această alianţă creştină şi antiotomană va adera Mihai Viteazul (1593–1601): „Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostaşii mei, spre distrugerea creştinilor, de bunăvoie m-am arătat gata a lua parte la Liga Creştină…” (Memoriul către împăratul Rudolf al II-lea, 1601).

Fost Mare Ban al Craiovei şi descendent, după unele surse, din vechea familie a Cantacuzinilor bizantini, Mihai merge la Istanbul unde, plătind sume mari, cumpără tronul. Îşi consolidează puterea în ţară, apoi începe lupta împotriva turcilor. Învinge pe turci în 1595 la Călugăreni şi Giurgiu, îndepărtând astfel pericolul otoman. Observând relaţiile dintre cele trei Ţări Române (circulaţia negustorilor, posesiunile în Ardeal ale boierilor şi domnilor munteni, dependenţa Mitropoliei Transilvaniei de cea a Ţării Româneşti, numărul mare de români din Ardeal, ideile umaniste ale epocii despre Dacia etc.), Mihai încearcă să aducă sub un singur sceptru toate cele trei Ţări Române, fiind primul din istorie care reuşeşte. Pătrunde în Ardeal, unde învinge la Şelimbăr (1599) oastea condusă de cardinalul Andrei Báthory, în vara anului următor fiind proclamat Principe al Transilvaniei la Alba Iulia. După aceasta, trece în Moldova unde alungă pe Ieremia Movilă, devenind între iunie-septembrie 1600 domn al tuturor românilor, împlinind „pohta ce-a pohtit” şi având credinţa că: „Pentru a trăi o viaţă care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă” (Alba Iulia, 31 oct. 1599).

În condiţiile date, când Polonia, Ungaria, Habsburgii şi Poarta erau împotriva lui Mihai, acesta nu reuşeşte unificarea armatelor, sfaturilor sau altor instituţii ale celor trei Ţări Române, act care probabil ar fi condus la o prelungire a domniei sale peste toţi românii. În Ardeal, măsurile sale au fost luate în sensul egalităţii românilor cu celelalte naţiuni: introducerea românilor în unele instituţii, emiterea documentelor în limba română, scutirea preoţilor români de robotă etc., acestea şi altele asemenea nemulţumind stările nobiliare maghiare şi grăbindu-i asasinarea de la Turda din 19 aug. 1601.

Ca un semn prevestitor, cu puţin înainte de Marea Unire de la 1918, capul luat din Transilvania al celui ce avea să devină simbolul unităţii naţionale timp de trei veacuri, va străbate celelalte capitale istorice (Târgovişte, Iaşi, Bucureşti) şi provincii româneşti (Moldova şi Basarabia), ajungând până la Cherson, apoi se întoarce pentru vecie în Ţara Românească, la mormântul său de la mănăstirea Dealu.

Criza Imperiului Otoman, în ultima treime a secolului al XVI-lea, se manifestă și în zona Țărilor Române, contribuind la agravarea dominației otomane, sub aspecte politice și economice.

Starea precară a Imperiului a determinat o accentuare a exploatării resurselor economice în Țara Românească și Moldova, exprimată prin sporirea obligațiilor tradiționale, haraci și peșcheș. Prin consecință dările către domnia locală au crescut și ele în strânsă dependență cu contribuțiile față de turci.

În acest timp, se degradează principiile juridice statornice, introducându-se arbitrariul în numirea domnilor, prin eludarea deciziilor Adunării Stărilor. În condițiile inexistenței unui drept ereditar care să reglementeze succesiunea la domnie, scoaterea la vânzare a tronurilor a determinat instabilitate politică și creșterea obligațiilor financiare.

Într-un memoriu către papă din această perioadă se menționează cererile nesfârșite ale turcilor, pustiirea țărilor și incertitudinea vieții, toate în contrast cu bogăția pământului.

Tot în acest timp se cristalizează o boierime nouă, ostilă elementului grecesc și colaborări cu turcii. Astfel, ascesiunea la tron a lui Mihai s-a întemeiat pe boierimea nouă și pe legăturile personale cu boierimea din Oltenia sau pe relațiile pe care Mihai le avea cu lumea greacă antiotomană și cu negustorii din Balcani.

Secolul al XVI-lea este unul de turnură în istoria europeană, ținând cont de efectele revoluției atlantice și deopotrivă ale supremației otomane. A fost un secol de renovație prin ascendența structurilor citadine, al renașterii și umanismului, al revoluției cărții, Reformei, Contrareformei sau Reformei Catolice, cu o serie infinită de efecte.

Noua dinamică continentală, orizontală și verticală, a cuprins în sferă ei și Țările Române, care înregistrează toate seismele provocate de fenomenele civilizației moderne. Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: monarhia habsburgică, Imperiul Otoman și Polonia în care se reflectă și rivalități general europene.

Secolul al XVI-lea în cele trei Principate reprezintă o complexitate de structuri de civilizație care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne pe un fond social încă feudal.

În aceste împrejurări de relansare a ofensivei otomane, personalitatea lui Mihai Viteazul și opera lui vor stă sub semnul luptei Republicii Creștine, care, în amurgul unei cruciade târzii, va evidenția în centrul și estul Europei, evoluția spațiului românesc spre soluții politice ce izvorau din realități proprii.

Acțiunea domnului Țării Românești devine inteligibilă în raport cu evenimentele din centrul și estul Europei, marcată de manifestări politice derulate într-o creștere continuă.

Stemă. Stema lui Mihai Viteazul la 1600.

Mihai Viteazul. Statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul din București.