1406
– Mircea cel Bătrân se intitulează: „mare voievod şi domn […] stăpânind şi domnind
peste toată Ţara Ungrovlahiei şi al părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domn al banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.” Cea mai mare întindere a Ţării Româneşti cuprinzând teritorii din aproape toate provinciile româneşti Ardeal, Cadrilater, Dobrogea, Banat şi Basarabia, pe care le va pierde cu timpul, ce se vor mai regăsi într-o singură ţară abia la 1918, în România Mare.

1446
– Iancu de Hunedoara, românul numit de Bogdan al II-lea al Moldovei „părintele
nostru” (Tratatul din 1450) şi de Papă „atlet al lui Hristos” gândeşte un bloc antiotoman format din forţele tuturor celor trei Ţări Române şi altele (ungare, sârbeşti, albaneze etc.). La Belgrad în 1456 învinge pe Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului oprind înaintarea turcilor spre Europa Centrală şi de Vest. La scurt timp moare, pe mormântul său de la Alba Iulia scriindu-se: „S-a stins lumina lumii”.

1457
– Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti îşi ajută vărul, pe Ştefan cel Mare să ocupe
tronul Moldovei, iar acesta din urmă îi va întoarce ajutorul în mai multe rânduri. Matei Corvin îl va ajuta pe Vlad să ocupe tronul Ţării Româneşti în 1476, ce-i drept după ce îl ţine arestat 12 ani. Deşi relaţiile dintre aceşti trei români, toţi trei coborâtori din Basarab I, sunt diferite, în funcţie de conjuncturile politice ale vremii, ei rămân principalii exponenţi ai luptei de neatârnare în a doua jumătate a sec. al XV-lea.

1504
– Ştefan cel Mare trece în veşnicie, astăzi fiind canonizat, ca cel mai important domn
român medieval, aflat la „poarta creştinătăţii”, unul din cei mai mari ctitori ai neamului românesc. Într-o jumătate de veac, a reuşit să nu supună Moldova nici Ungariei, nici Poloniei şi nici Porţii Otomane, stăpânind ţinuturi din Transilvania şi până la Dunăre şi Marea Neagră. Numit de Papă, ca şi pe Iancu, „atlet al lui Hristos”, a sperat într-o mare alianţă creştină împotriva turcilor, care să includă toate cele trei Ţări Române şi altele din lumea catolică, fapt care nu s-a realizat.

1519
– Neagoe Basarab, prinţul umanist şi isihast al Renaşterii româneşti începe să scrie
opera sa de importanţă cultural-spiritualită europeană: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Promovând întoarcerea la valorile greco-latine antice, implicit, umanismul promova romanitatea noastră. Învăţăturile priveau principiile moral-spirituale de educare a tinerilor, moştenirea valorilor duhovniceşti, dar şi guvernarea politică a românilor.

1529
– Petru Rareş pătrunde în Transilvania, la solicitarea lui Ioan Zápolya I, cucereşte
cetatea Bistriţa, îl învinge la Feldioara pe Ferdinand de Habsburg şi impune aliaţilor braşoveni ai acestuia o mare contribuţie de război. Şi-a căsătorit fiica (Ana) cu Vlad Înecatul, domnul Ţării Româneşti. Dacă s-ar fi declarat domnul celor trei Ţări Române, Petru Rareş ar fi realizat unirea cu şapte decenii înaintea lui Mihai Viteazul. Istoricii au opinii împărţite dacă Petru a avut sau nu conştiinţa unirii celor trei principate româneşti, anumiţi cercetători considerând că a avut această conştiinţă (M. Dogaru), iar alţii că nu a avut-o (Oct. Radu).

1541
– Ioan (Sigismund) Zápolya II, deşi minor, este numit de sultanul Soliman Magnificul
principe al Transilvaniei, ţara devenind dintr-o regiune mărginaşă a Ungariei un principat autonom sub suzeranitate otomană. Faţă de Transilvania istorică, principatul includea între graniţele sale Crişana, Sătmarul şi Maramureşul. Transilvania dobândeşte acelaşi regim ca şi Ţările Române extracarpatice, păstrându-şi integritatea, conducându-se singură, dar recunoscându-se supusă turcilor. Această autonomie, chiar dacă permite un progres din multe puncte de vedere, nu îmbunătăţeşte starea românilor majoritari şi ortodocşi care nu erau incluşi nici printre cele trei naţiuni conducătoare (maghiarii, saşii şi secui), nici printre cele patru confesiuni (catolicismul, luteranismul, calvinismul şi unitarianismul).

1552
– Giovanni Batista Castaldo, generalul italian, deci de origine romană, al armatei
austriece care ocupase Transilvania cu un an înainte, înlătură de pe tronul Moldovei pe Ştefan Rareş şi din Ţara Românească pe Mircea Ciobanul, aşezând în locul lor locţiitori români sub autoritatea împăratului habsburgic (Oct. Radu). Castaldo era conştient de realizarea sa, întrucât emite o medalie pe care se intitulează „Daciae Restitutori Optimo”, însă pierde pe rând cele trei Ţări Române în numai patru ani.

1595
– Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, este numit, în urma unui tratat, de împăratul Rudolf: „principe al Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti”, punând în scris conceptul unificator de „plan dacic”. Acesta îşi extinde autoritatea în Moldova şi în Ţara Românească. Existenţa unui astfel de plan însemna recunoaşterea continuităţii românilor transilvăneni, încă de pe vremea dacilor, şi circulaţia ideii de unire a fostelor teritorii stăpânite de daci, chiar şi la conducătorii nelatini şi adesea ostili românilor.

Din puncte de vedere social și politic, teritoriile locuite români intră sub hegemonia otomană, ceea ce va crea o presiune economică fără precedent și va deschide un climat instabil, de neîncredere la nivel local, între domnitori și boieri, de amestec permanent în treburile interne, inclusiv de deicizii defavorabile românilor privind comerțul intern și extern.

Au existat mai multe intenții de transformare a țărilor române în teritoriu ismalic, dar care au lipsite de reușită în repetate rânduri și deci abandonate: legea musulmană nu se aplica în Țara Românească și Moldova și pe teritoriul lor nu se puteau construi moschei.

Din punct de vedere cultural, secolul al XVI-lea a cunoscut o înflorire deosebită. S-a menținut limba slavonă drept limbă oficială, iar activitatea de transcriere a textelor religioase (pravile) a cunoscut o mare răspândire.

Se menține în Moldova sau apare în Țara Românească scrisul istoric, care confirmă evenimente locale, cu conștiința istorică a domnitorilor la care fac referire.

Totuși scrierile slavone puteau fi accesibile unei mase limitate, de intelectuali, în timp ce marea majoritate a populației avea acces doar la opere în limba română, care circulau oral, care erau compuse din basme sau evenimente istorice legendare.

În veacul al XV-lea, Europa este cutremurată de cucerirea Constantinopolului, simbolul prin excelenţă al creştinătăţii.

Sub îndemnul papalităţii, europenii din centrul şi estul continentului se unesc pentru apărarea valorilor creştine în faţa expansiunii turceşti.

La celălalt capăt al Europei, în Anglia are loc Războiul celor două Roze, iar Franţa este sleită după Războiul de 100 de ani.

În Spania se încheia acea operaţiune de Reconquista a teritoriilor ce fuseseră stăpânite tot de islamici.

Odată cu descoperirea Noilor Lumi, centrul de interes al occidentalilor se atenuează în Răsăritul Europei, în tot acest timp stindardul luptei antiotomane fiind purtat de Ţările Române – singurele din regiune necucerite de otomani, însă aflate sub presiunea Ungariei şi Poloniei –, ţări în care domnii ştiau că fiind mai uniţi, românii puteau fi şi mai puternici, după cum reiese din relaţii prezentate în continuare.

Dinar. Monedă din timpul lui Mircea cel Bătrân.

Mircea cel Bătrân. Pictură din biserica Episcopiei de Argeș.