După cucerirea Peninsulei Balcanice de către turci (sec. XIV), meşteşugul copierii manuscriselor s-a dezvoltat în Ţările Române. Se consideră că sunt peste 2.000 de manuscrise slave redactate în spaţiul românesc de monahi (Nicodim de la Tismana, Nicodim de la Putna, Gavriil Uric de la Neamţ ş.a.), de la care ne-au rămas scrieri teologice, literare, juridice, cărţi de cult etc.: Leastsviţa Sf. Ioan Scăraru; Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur; Sintagma lui Matei Vlastares (Târgovişte, 1452); Mineiul de la Moldoviţa (1466); Tetraevanghelul de la Humor (1473); Liturghierul de la Feleac (1481) ş.a.m.d.

În 1508, Ierom. Macarie tipăreşte la M-rea. Dealu primul Liturghier ortodox din lume, urmat de Octoih (1510) şi Tetraevangheliar (1512), pregătind terenul pentru activitatea fenomenului Coresi, acel „voievod al cărţii”, considerat un înaintemergător al lui Mihai Viteazul, pentru unificarea de limbă, spiritualitate şi cultură pe care o realizează prin cărţile tipărite şi transmise în toate Ţările Române. Reprezentând peste 50% din producţia de carte slavo-română a sec. al XVI-lea (peste 25 de cărţi, în medie o carte pe an, tipărind aproape toate cărțile de cult: Triodul-Penticostar, Târgoviște, 1558; Psaltirea bilingvă, Brașov, 1577; Tetraevanghelul slavo-român, Braşov, 1580 etc.), diaconul Coresi este cel mai prolific tipograf al epocii. Din perspectivă misionară, Coresi alege inspirat, ca centrum princeps al tiparului, Braşovul aflat în inima celor trei Ţări Române, oraş comercial ce va permite răspândirea cărţii la toţi românii. Tipăriturile sale întăresc credinţa ortodoxă, fiind paveze împotriva prozelitismului protestant şi influenţelor islamice (G. Coandă), sunt mijloace pastorale ce contribuie la perfecţionarea clerului român, în beneficiul vieţii intelectuale aflată în plină ascensiune. Coresi contribuie la îmbunătăţirea tehnologiei tiparului, fiind, totodată, un veritabil „Luther al românilor” (G. Călinescu).

Tipăriturile coresiene circulă în cancelarii, şcoli şi biblioteci, având un aport deosebit la culturalizarea celor de-acolo şi prin ei la învăţătura norodului, la răspândirea scrisului în limba română. În Evanghelia cu învăţătură (Braşov, 1581), carte pur ortodoxă, „cel mai important reper omiletic din a doua jumătate a sec. al XVI-lea” (Pr. Prof. Dr. V. Gordon), Coresi scria: „Ce folos este lor dacă popa grăieşte în limbă străină rumânilor”. Tipărind în românește, Coresi impune graiul din nordul Munteniei la baza limbii literare române, la a cărei uniformizare și evoluție contribuie, și nivelează calea introducerii limbii române unitare în cultul liturgic, în limba literară şi în literatura teologică. Româna, mai melodioasă, mai bogată şi mai expresivă va înlocui în scurt timp slavona și va deveni limba cronicilor lui Ureche, Costin şi Neculce.

Continuator al lui Johannes Honterus şi înălțător al nivelului intelectual în epocă, diaconul Coresi este, fără îndoială, un umanist și un ecumenist avant la lettre, căci el învaţă de la sârbi, are relaţii cu luteranii şi calvinii, tipăreşte în limbile ortodoxiei, se inspiră din texte maghiare, grecești, lituaniene etc. Domnitorii comanditari ai cărților tipărite, fiind din toate cele trei Țări Române (Pătraşcu cel Bun, Petru Cercel, Mihnea Turcitul ş.a.), arată că şi ei conştientizau importanţa politică a cuvântului tipărit în limba română. Coresi circulă invitat la Târgovişte, Braşov, Alba şi în alte oraşe. Încă din prima carte tipărită la Brașov Octoihul slavon (1557) este evidentă conştiinţa unităţii de neam, Coresi menţionând pe domnii din cele trei Ţări Române de la acea dată: Alexandru Lăpuşneanu al Moldovei, Pătraşcu cel Bun al Ţării Româneşti şi principele Ioan Sigismund Zápolya al Transilvaniei. Această conştiinţă a unităţii de neam se baza, după cum se afirmă în predosloviile şi epilogurile coresiene, pe alte trei unităţi: originea romană, limba română și credinţa ortodoxă.

Tiparul și-a făcut apariția în spațiul românesc la începutul secolului al XVI-lea, iar cărțile publicate au putut să suțină odată cu ortodoxia și ideea de apartenență la același neam.

Apartenența la aria protectoare a Bizanțului și îndeosebi la principala sa manifestare spirituală – Ortodoxia – a constituit una din principalele componente ale conștiinței colective românești.

Conștiința derivării de la Roma s-a manifestat în primul rând prin numele însuși al poporului român, iar popoarele migratoare sau străinii care au intrat în contact cu românii i-au definit prin termeni care exprimau noțiunea de romanitate: „walach”, „wloch”, „voloh”, „blac”, „olah” sau blas”, iar Țara Românescă și Moldova au avut inclusiv denumiri precum „Walachia Major” și „Walachia Minor”.

Recunoașterea romanității românilor este una europeană, astfel că papa Inocențiu al III-lea îl numește pe Ioan Asan drept conducător al statului vlaho-bulgar, iar papa Clement al VI-lea, referindu-se la românii nord-dunăreni îi numește „olachi romani”, iar mai târziu, Niccolo de Modrusa menționează că românii au „limba autohtonă, adică latina”, pe care „o vorbesc de la origini”.

Până la apariţia tiparului în 1445, când J. Gutenberg tipăreşte Cartea Sibilelor, cărţile în Europa circulau numai sub forma manuscriselor.

În Răsărit existau adevărate şcoli pe lângă mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Athos, Constantinopol, dar şi în Polonia, Rusia, Ucraina etc., în cadrul cărora se traduceau, copiau şi înfrumuseţau aceste manuscrise, cu precădere în limba slavă de redacţie medio-bulgară, sârbă, ucraineană ş.a.

Pe lângă valoarea lor literar-istorică, aceste manuscrise au o valoare artistică deosebită, datorată miniaturiştilor, care le împodobeau cu frontispicii, chenare şi iniţiale cu motive geometrice, vegetale, florale, antropomorfe şi zoomorfe.

Manuscris. Exemplu de manuscris din secolul din secolul XV.

Citind. Imagine simbolică în costum național.