Majoritatea covârşitoare a cuvintelor de origine latină din terminologia liturgică demonstrează faptul că încreştinarea traco-daco-getă s-a produs odată cu romanizarea. De pildă, rugăciunea Tatăl nostru conţine peste 90% cuvinte de origine latină. O organizare bisericească este atestată de la începutul sec. al IV-lea în teritoriile danubiano-balcanice, iar mulţimea martirilor dunăreni arată că religia creştină era adânc înrădăcinată la daco-romani. Procesul formării poporului român şi al limbii române s-a desfăşurat concomitent cu dezvoltarea creştinismului. O multitudine de izvoare scrise şi arheologice confirmă continuitatea unei organizării ecleziastice pe pământ românesc până la formarea Ţărilor Române în sec. al XIV-lea, în toată această perioadă fiind menţionaţi: ierarhi, preoţi, scriitori bisericeşti, episcopii, bazilici, biserici şi mănăstiri (de ex., din sec. XIII: Densuş, Gurasada, Cotmeana, Cusici, Zlatiţa, Cetăţeni etc.). Înfiinţarea mitropoliilor române a fost, deci, o urmare firească a întemeierii Ţării Româneşti şi Moldovei ca state unitare de sine stătătoare în care se impunea funcţionarea unei administraţii centralizate a domniei şi a Bisericii.

Mitropolia Ţării Româneşti. În aceste condiţii prima mitropolie recunoscută de Patriarhia de Constantinopol (1359) este cea a Ţării Româneşti, recunoaştere pe care istoricii o consideră acceptarea unei stări de fapt şi nu a unei instituţii nou create. În timpul lui Nicoale Alexandru este transferat de la Vicina la Câmpulung sau la Argeş, chir Iachint, pe care Patriarhia şi împăratul bizantin îl recunosc ca: „Prea Sfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia […] toţi clericii din acea ţară şi ceilalţi sfinţiţi călugări sau laici, să-l asculte şi să i se supună ca unui adevărat păstor, părinte şi dascăl […].” Jurisdicţia noii mitropolii se desprinde din titulatura acordată primului mitropolit al Ţării Româneşti: „mitropolit al Ungrovlahiei, prea cinstit şi exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor”, adică al Valahiei de lângă Ungaria (Ţara Românească) şi împuternicit (exarh) peste credincioşii din Banat şi Transilvania, unde Patriarhia Ecumenică nu-şi putea exercita autoritatea direct, aceştia aflându-se între graniţele unui stat feudal catolic (Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu).

Mitropolia Moldovei. A luat fiinţă anterior anului 1386, probabil în vremea lui Petru Muşat I, un bun organizator al Moldovei, fiind atestată într-un Manual de cancelarie bizantin. Mitropolitul Antonie al Haliciului hirotoneşte pe moldovenii Iosif şi Meletie, dintre care primul aflându-se în capitala ţării (Suceava) era considerat Întâistătătorul sau Mitropolitul întregii ţări. Patriarhia Ecumenică nemulţumită de faptul că domnul ţării nu se adresase direct ei trimite ca mitropolit pe grecul Teodosie, nedorit de popor, apoi pe alt grec, Ieremia ce se intitula „smeritul mitropolit al Mavrovlahiei”, pe care, de asemenea, moldovenii „l-au izgonit”. Abia în 1401 se ridică anatema aruncată peste poporul şi clerul moldovean, Alexandru cel Bun trimite o delegaţie de „boieri şi ieromonahi” la Constantinopol care confirmă că mitropolitul Iosif este localnic înrudit cu familia domnitoare, iar Patriarhul Matei I recunoaşte pe Iosif ca mitropolit al Moldovei. Prin alegerea unui pământean, românii din Moldova şi-au impus propria voinţă în faţa celei mai mari Patriarhii a vremii şi a Bizanţului.

Mitropoliţi români în Transilvania. Sub ocupaţie ungară şi sub presiunea clerului Bisericii catolice, care-i numea „schismatici”, „pseudoepiscopi” etc. şi le persecuta întâistătătorii, românii din Transilvania n-au reuşit întemeierea unei mitropolii peste tot Ardealul, însă s-au coalizat în jurul unor ierarhi români atestaţi documentar, în epocă. O inscripţie de la M-rea. Râmeţ menţionează la 2 iul. 1377 pe Arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut din interiorul arcului carpatic. În 1391 un tomos al Patriarhiei Ecumenice îl numeşte pe egumenul Pahomie (M-rea. Peri) ca exarh patriarhal cu o întinsă jurisdicţie peste Maramureş, Sălaj, Ugocea, Bereg etc. Tomosul foloseşte sintagma „arhierei locali” care confirmă existenţa altor ierarhi ortodocşi români. La Hunedoara, sprijinit iniţial de Iancu, arhipăstorea românul Ioan de Caffa, considerat de istorici arhiepiscopul sau mitropolitul românilor ortodocşi transilvăneni. Lui Ioan se pare că i-a urmat un Ioanichie numit „metropolitanus Nandoralbensis”. Mitropolia de Feleac va fiinţa pentru şapte decenii, începând cu Daniil (1488), care semna cu titlul de „mitropolit” pe care îl avea şi pe sigiliu, urmat de Marcu, Danciu şi Petru. Chiar dacă nu a existat o mitropolie recunoscută peste tot Ardealul, românii ortodocşi de aici au avut mai multe mitropolii consecutive apărute ca urmare a unei organizări bisericeşti proprii şi continue care le-a menţinut acea identitate unitară de neam, credinţă şi limbă.

În Ţările Române extracarpatice, mitropolitul devine al doilea demnitar al ţării, primul sfetnic al domnitorului, membru de jure al divanului (sfatul domnesc), uneori caimacam (locotenent domnesc). În Transilvania, unde Biserica Ortodoxă Română era considerată „tolerată”, după devenirea acestui teritoriu principat autonom în 1541 şi până la 1688, mitropolitul era ales de un sinod protopopesc întrunit la Alba Iulia, recunoscut de principe, apoi hirotonit de către mitropolitul Ungrovlahiei. În acest fel se arăta şi se întărea şi mai mult unitatea etnică şi de credinţă ortodoxă dintre Ţările Române.

Cruce. Mănăstirea Curtea de Argeș.

Mozaic. Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.