Voievodatul Transilvaniei.

Extinderea Regatului Ungar în Transilvania şi incursiunile pecenegilor şi cumanilor – care s-au şi stabilit printre români –, iar mai apoi ale tătarilor au oprit organizarea şi unificarea ducatelor începută în vremea românului Gelou. Dar, în veacul al XII-lea, sunt amintiţi un principe Mercurius şi un voievod Leustachius, ambii numiţi de regele ungar peste întreaga Transilvaniei. Se pare că includerea întregului Ardeal în Regatul Ungar (încheiată până în 1200) a contribuit la unificarea teritoriilor transilvănene, pentru unguri fiind mai uşor de stăpânit o ţară centralizată, care rămâne, totuşi, separată cu organizare proprie într-o anumită măsură, având conducători numiţi de regii ungari. Deşi primul conducător este numit „principe”, titlul de „voievod” se va impune pentru câteva secole, până în 1541, când Transilvania devine principat. Cu excepţia huniazilor şi a lui Mihai Viteazul, în fruntea Transilvaniei s-au aflat conducători de alte naţii, cei mai mulţi fiind maghiari. Ca o consecinţă a stăpânirii ungare şi totodată un revers al istoriei, prin descălecarea unor voievozi transilvăneni se vor întemeia Ţările Române extracarpatice.

Ţara Românească.

În secolul al XIII-lea, stăpânind întregul Ardeal, Regatul Ungar începe smulgerea unor „Ţări” de la periferia Transilvaniei care erau stăpânite de români. Letopiseţul cantacuzinesc descrie cum, nemulţumit de aceste imixtiuni, legendarul Radul Negrul Voevod, duce peste Almaş şi Făgăraş, a plecat din pământurile sale, cu toată casa sa şi cu alţii („papistaşi, saşi”) şi a descălecat întâi la Câmpulung, apoi la Argeş, unde „au făcut oraş mare şi şi-au pus scaunul de domnie”. După acesta, Basarab I Întemeietorul (cca. 1310–1352) va deveni primul conducător al Întregii Ţări Româneşti, realizând două acte măreţe. Primul: unificarea tuturor voievozilor locali aflaţi în fruntea formaţiunilor prestatale, din Oltenia până la ţinuturile din nordul Gurilor Dunării (care îi vor purta numele de Basarabia). Al doilea: ieşirea de sub suzeranitatea Ungariei, ajungând primul mare voievod al unei ţări recunoscute ca liberă, după ce înfrânge pe regele Carol Robert de Anjou, la Posada (1330), unde piere „floarea nobilimii” ungare, însăşi regele scăpând cu greu cu viaţă (Cronica pictată de la Viena).

Moldova.

În sec. XIII–XIV, acest ţinut românesc era primul afectat, dintre celelalte, de invaziile tătare care îl pustiau, luau robi şi tribut, apoi se retrăgeau. „Regatul Apostolic” al Ungariei a înţeles că, pentru a se extinde şi a răspândi catolicismul printre românii de la est de Carpaţi, era nevoie de trimiterea unora de aceeaşi naţie şi limbă. Astfel, primul descălecat este cel al cneazului Dragoş din Maramureş şi are loc pe la jumătatea sec. al XIV-lea într-o zonă apropiată de locul său de origine. După 1362, nemulţumit de dominaţia ungară, alt cneaz român din Maramureş, Bogdan I, trece Carpaţii, alungă pe Balc, nepotul lui Dragoş şi întemeiază a doua Ţară Românească separată – Moldova. Arhiep. Ioan de Târnava distingea între ţara Dragoş care era doar o marcă de apărare a Ungariei şi ţinutul lui Bogdan ce „se lărgise într-un regat” de sine stătător. Această extindere continuă sub urmaşii lui Bogdan Întemeietorul, Muşatinii, în vremea cărora, în numai câteva zeci de ani, Moldova atinge maxima expansiune teritorială: de la Carpaţi la Nistru şi de la Marea Neagră până la limita cu Polonia.

Apariția unor noi formațiuni politice – precum Țara Românească și Moldova – a fost posibilă pe fondul supraviețuirii fondului latinității nord-dunărene.

Înainte de intrarea în Transilvania, hunii au anihilat cu lupte grele Ducatul lui Menumorut, în cuprinsul căruia se aflau și autonomii teritorial-politice românești.

Sașii – exponenți principali ai influenței occidentale în Transilvania și bazându-se pe suportul și privilegiile oferite de Regatul Ungar – au întemeiat sate prospere și au avut un impact major asupra dezvoltării comerțului, a meșteșugurilor și a mineritului.

În acest context – în anul 1224 – sașii au primit din partea regelui Andrei al II-lea al Ungariei, dreptul de a se organiza autonom.

În anul 1234 Papa Grigore al IX-lea i-a cerut regelui Andrei al II-lea să îi înlăture pe „episcopii falși ai românilor din Cumania” – pentru că erau ortodocși și nu se supuneau Romei.

Invazia Mongolă (sec. al XIII) este un eveniment cu impact major asupra populației din Europa din această perioadă.

În anul 1291 personajul istoric Negru Vodă trece munții și se stabilește cu scaunul de domnie la Câmpulung, cetate care era locuită de o comunitate catolică puternică, alcătuită din sași și unguri și care juca un rol important economic local fiind zona de legătură comercială între Dunăre și Marea Neagră cu Transilvania.

Acestei întemeieri a Țării Românești îi urmează agregarea unor teritorii, care se vor extinde treptat de la Dunăre până la Siret.

În anul 1324, regele Carol Robert (1308 – 1324) menționează pe „Basarab voievodul translapin”, cu care încheie un acord de recunoaștere a unității Țării Românești și a teritoriilor ei sub conducerea lui Basarab.

În anul 1330, regele Carol Robert, profitând de o înfrângere a lui Basarab și a aliaților săi bulgari și tătari de către sârbi, ocupă cetatea Severin și pornește mai departe hotărât să suprime statul românesc de la sud de Carpați. Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul țării și când aceștia au decis să se retragă, pe drumul de întoarcere i-a atacat în celebra Luptă de la Posada și prin care a provocat pierderi mari armatei ungare.

Această victorie a anulat intenția Regatului Ungar de a supune teritoriul Țării Românești, iar Invazia Mongolă a oferit posibilitatea de afirmare a voievodatelor din Transilvania, față de dominația ungară.

Bătălia de la Posada. Imagine din Cronica pictată de la Viena, datând din secolul XIV.

Basarab I. Frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeș.