La începutul celui de-al doilea mileniu, Imperiul Bizantin stăpânea Peninsula Balcanică locuită de bulgari, greci, slavi şi vlahi. Aceştia din urmă, români sud-dunăreni, din ce în ce mai puţini din cauza masivei slavizări, trăiau izolat în Tesalia, Epir, Macedonia etc. (unde azi sunt câteva insule de aromâni), având forme proprii de organizare politică pe care cronicile vremii le numeau „Vlahii”.

După o primă răscoală (1066), împotria taxelor impuse de dinastia bizantină a Comnenilor, la 1185 când noua dinastie Anghelos cere noi impozite, conducătorii vlahilor, fraţii Petru şi Asan se răzvrătesc şi formează un nou stat numit Ţaratul Româno-Bulgar sau Imperiul Asăneştilor. Limitele acestei noi formaţiuni politice cuprindeau în perioada de maximă expansiune: toată Dobrogea, teritoriul actual al Bulgariei până aproape de Adrianopol şi Salonic, în vest până la Sirmium şi Belgrad, având vasali pe românii din nordul Dunării şi aliaţi pe cumanii din Moldova.

La 1054, ca urmare a Marii Schisme, apar Bisericile Ortodoxă şi Catolică, iar, peste numai 150 de ani, cruciaţii occidentali cuceresc Constantinopolul, unde vor întemeia Imperiul Latin de Răsărit (1204–1261). Slăbirea supremaţiei în Balcani a Imperiului Bizantin stimulează papalitatea să extindă catolicismul în Răsărit asupra popoarelor de sorginte slavă, dar şi asupra românilor. În acest sens, pe temeiul originii romane a vlahilor, Papa Inocenţiu al III-lea recunoaşte titlul de Rex Bulgarorum et Valachorum lui Ioniţă Caloian (1197–1207), dar nu şi pe acela de împărat. Catolicismul nu va reuşi să se impună, populaţiile de pe ambele maluri dunărene rămânând ortodoxe. Dinastia Asăneştilor se va slaviza, la conducere ajungând ţari bulgari şi chiar cumani, componenta etnică vlahă se va reduce până aproape de dispariţie, astfel încât statul devine pe deplin bulgar. În permanentă restrângere, Ţaratul Bulgar va rezista până spre sfârşitul sec. al XIV-lea.

Cu toate acestea, de la stăpânirea romană, abia după aproape un mileniu, Ţaratul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Asăneşti, reprezintă singurul stat în cadrul căruia, vlahii de la sud şi de la nord de Dunăre sunt uniţi, având interese politice comune, chiar şi pentru o scurtă perioadă.

Prezența vlahilor la sud de Dunăre și organizarea lor este elementul cel mai important al acestei perioade.

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice, atunci când în 1185, sub conducerea fraților Petru și Ioan Asan vlahii sud-dunăreni s-au răsculat și au învins asalturile repetate ale oștirilor bizantine, cu ajutorul vlahilor și cumanilor de la nord de Dunăre.

Noul stat vlaho-bulgar a primit recunoaștere bizantină, iar două decenii mai târziu a primit și recunoașterea Romei, care îl numește pe suveranul de atunci – Ioniță cel Frumos (1197 -1207)-, drept „rege al vlahilor și Bulgarilor”.

Sub Ioan Asan al II-lea (1218 – 1241) statul vlaho-bulgar se extinde și devine și mai puternic, însă o caracteristică aparte a acestei perioade va fi tendința de revenire la tradiția politică a unui Țarat numai bulgar, ceea ce va determina ca originea vlahă să fie estompată și anulată, ducând la limitarea romanității răsăritene numai la nord de Dunăre.

Sigiliu episcopului de Târnovo (Bulgaria). Sigiliu din timpul Imperiului Româno-Bulgar.

Călărețul din Madara. Monument UNSECO, aflat în Bulgaria de astazi, datat din secolul VIII. Monumentul este asociat Imperiului Româno-Bulgar,