În fruntea satelor sau localităţilor mai întărite, la finalul primului mileniu, se găseau cneji sau juzi, aleşi de comunitate, având ca principale atribuţii pe cele judecătoreşti. În timp, titlul lor devine ereditar, fără a mai fi aleşi de comunitate, şi ajung să aibă mai mult pământ decât ceilalţi care să fie lucrat gratuit. Dintre aceşti cnezi apare mai târziu clasa nobiliară sau boierii români. Din raţiuni practice de apărare, mai multe sate formează un cnezat, iar mai multe cnezate se unesc sub conducerea unui cneaz ce reuşeşte să aibă succese militare şi îi conduce dintr-o cetate. Acesta primeşte numele de duce (din lb. lat. dux) sau voievod (din lb. sl. vojevoda), cumulează puteri judecătoreşti, militare şi politice şi conduce primele formaţiuni prestatale româneşti.

Primii astfel de conducători sunt amintiţi în Ardeal (sec. X), în contextul ciocnirii cu ungurii fino-ugrici, păgâni veniţi din stepe, organizaţi gentilico-tribal. Ducele Menumorout stăpânea Crişana, având cetăţile Biharea (capitala), Satu Mare, Zalău etc. şi se recunoştea vasalul/aliatul împăratului bizantin. În Banat se afla ducatul lui Glad, stăpânit apoi de Ahtum cu cetăţi precum Orşova, Cuvin şi Horom. În zona Clujului era stăpân „Gelou, un anumit român”, care şi-ar fi avut sediul în cetatea Dăbâca, iar voievodatul de la Alba era condus de Gyula. Pe lângă românii net majoritari, aceştia aveau şi supuşi sau ostaşi de alte naţii: slavi, pecenegi, bulgari ş.a. Deşi ţările lor erau bogate în resurse de sare, aur etc., din cauza năvălirilor pegenegilor şi altor neamuri turanice, voievodatele lor nu se pot dezvolta ca formaţiuni politice statale cu instituţii durabile şi armate puternice.

În Dobrogea, inscripţiile amintesc alţi conducători politici români: jupanii Dimitrie şi Gheorghe (sec. X), apoi Ana Comnena scrie despre jupanii: Tatos, Sacea şi Sestlav (sec. XI). În sec. XII–XIII, izvoarele vorbesc de mai multe Ţări româneşti în Moldova, amintite şi de D. Cantemir în scrierile sale, ale „berladnicilor”, „brodnicilor” şi „bolohovenilor”. În Muntenia, Diploma cavalerilor ioaniţi de la 1247 menţionează pe următorii conducători români: cneazul Ioan şi cneazul Farcaş (Lupu) în Oltenia, voievodul Litovoi pe Valea Jiului şi în Ţara Haţegului, voievodul Seneslau pe văile râurilor Argeş şi Dâmboviţa.

În scurt timp prin unirea acestor voievodate sub un un singur voievod sau domn se vor forma Voievodatul Transilvaniei, Ţara Românească şi Moldova.

În secolele VIII – IX apar fortificații sub formă de valuri de pământ, șanțuri sau palisade din lemn, cu intenția de a proteja așezările autohtonilor – efortul unor comunități de a se proteja de valurile de migratori. Așezările locale indică rezultatul transformărilor sociale din ultimele secole.

În secolul al IX-lea, armeanul Moise din Cheron, menționează într-o lucrare de geografie aceste fortificații ca fiind „în țara necunoscută căreia îi zice Balak” și care se găsește la nord de bulgari. Termenul „balak” este sinonim cu „valach” sau „blach”, cuvinte cu care limbile romanice îi desemnau pe romanici.

În secolul al XI-lea persanul Gardizi (în lucrarea Podoaba Istoriilor) plasează între bulgari, ruși și unguri „un popor din Imperiul Roman”, care locuia între Dunăre și un munte mare.

Notarul anonim al Regelui Béla menționează alătui de slavi și bulgari prezența grupului „pastores Romanorum” și pe Gelou – în centrul Transilvaniei – drept „dux Blachorum”. (Gesta Hugarorum IX, XXVII)

În secolele X-XIII, în urma anulării dominației slavilor la nord și sud de Dunăre, romanitatea răsăriteană își face simțită prezența din ce în ce mai mult.

Românii din aria carpato-dunăreană și din Peninsula Balcanică, numiți vlahi de străini, ceea ce indică romanitatea lor, sunt semnalați ca entitate etnică cu structuri și organizații autonome, politice, militare și ecleziale.

În Câmpia Pannonică, la sfârșitul secolului al IX-lea, ungurii au găsit în regiune, potrivit primelor lor cronici, o populație romanică, pe care au supus-o.

După anul 1000, Regatul Ungar a asimilat modelul formelor de organizare politică și eclezială din lumea apuseană și a început o etapă de dominație și exploatare a zonelor învecinate, prin asmilare administrativă și religioasă.

Controlul asupra populației și teritoriilor autohtone din Transilvania a fost posibil cu ajutorul secuilor și sașilor (coloniști germani).

Monede vechi din Moldova, sec. XI. 

Imagine din Gesta Hungarorum. Datată în jurul anului 1200, lucrarea consemnează prezența voievozilor valahi.