Începută cu romanizarea, formarea poporului român durează puţin sub un mileniu şi se încheie undeva în sec. VIII–IX. Din acea perioadă şi până în zilele noastre, românii s-au considerat un popor măreţ, fiindcă se trăgeau din acei impecabili organizatori şi legislatori care stăpâneau lumea antică, prin imperiul lor numiţi (diferit doar cu o literă) romanii. Poporul român apare în istorie ca o nouă unitate etnico-lingvistică caracterizată prin trei elemente: ethnosul românesc, limba română ca limbă neolatină şi credinţa ortodoxă. Menţinerea unui popor de rit bizantin şi de limbă romanică, înconjurat toată istoria sa de slavi (bulgari, sârbi, ruşi) cărora se adaugă alţi nelatini, ungurii, reprezintă o minune.

Etnicitatea românilor a avut ca bază pe dacii băştinaşi, peste care au venit romanii, din amestecarea acestora formându-se daco-romanii sau străromânii. Micile grupuri ale neamurilor migratoare, care s-au decis să rămână în spaţiul carpato-danubiano-pontic au fost asimilate. Protoromânilor li s-au adăugat slavii, care, deşi au fost asimilaţi şi ei, şi-au lăsat o amprentă considerabilă asupra românilor. Spaţiul de formare este aproximativ teritoriul României Mari de la 1918, ce includea provincii de la nord şi de la sud de Dunăre, atât cele ce fuseseră administrate de Roma, cât şi pe cele ale dacilor liberi. În Evul Mediu românii se numeau pe ei înşişi rumâni sau apăreau în izvoare ca: Ulahi, Blachi, Vlahi, Valachi ş.a.m.d. Teorii false afirmau că vlahii şi românii ar fi fost două popoare diferite şi consecutive, dar „mirarea în legătură cu dublul nume al românilor este, de altfel, fără rost, din moment ce grecii se numesc pe sine eleni (dar străinii le zic greci), ungurii se numesc pe înşişi maghiari (magyarok), germanii îşi zic Deutschen şi am putea continua cu albanezii, finlandezii, irlandezii, olandezii etc.” (Acad. Ioan Aurel Pop).

Limba latină devenită română are, aşadar, un substrat traco-daco-get de numai 3% din cele 50.000 de cuvinte de bază ale stratului roman şi un adstrat slav (cca. 14%). Limba română era văzută de cronicarii medievali ca elementul cel mai important, prin care românii au reuşit să-şi păstreze romanitatea. Românii s-au născut ca popor creştin de rit bizantin şi au menţinut credinţa ortodoxă în proporţie covârşitoare în faţa islamului, catolicismului şi Reformei. Ethnosul românesc (peste 90% declaraţi astăzi români), limba română neolatină (71% elemente romanice) şi credinţa creştină (86,5% – ortodocşi) au fost de la naşterea acestui popor şi până în prezent cele trei elemente, care l-au menţinut, în pofida tuturor ameninţărilor din decursul istoriei, ca un tot unitar.

Asimilarea culturii și civilizației romane a fost un proces asumat conștient de către către populația autohtonă din Dacia și s-a încadrat în contextul european al nașterii popoarelor romanice, vorbitoare de limba latină.

Năvălirile barbare pe teritoriul României, de la sfârștul secolului al III-lea și până în secolele VII-VIII au provocat jafuri și distugeri, deplasări de populații, stare de nesiguranță și au întârziat evoluția civilizației daco-romane și romanice. La procesul de cristalizare etnică a populației, migratorii au contribuit în foarte mică măsură.

În anul 448, Priscus Panites, ambasador al Constantinopolului la conducătorul hun Atilla, trece prin Banat, unde este găzduit într-un sat al populației locale și de unde el menționează că se utilizau cuvinte latine sau a găsit grupuri de populație latină, de la care s-a putut aproviziona, din sate sau târguri.

Răspândirea romanității în veacurile IV-V spre ținuturile din afara fostei provincii Dacia, delimitarea romanicilor de migratori, conviețuirea apoi cu triburile slave sunt jaloanele istoriei mijlocului și celei de-a doua jumătăți a mileniului I.

Românii înșiși s-au numit cu un termen derivat din romanus, fiind singurul popor romanic, care va păstra acest nume.

Dintre popoarele migratoare cu un impact puternic local, se remarcă hunii. Aceștia ajung în anul 376 să treacă Nistrul, să înfrângă pe vizigoții de aici și să întemeieze un centru de putere în nordul Moldovei.

În jurul anului 400, hunii ajung să controleze o parte teritoriile de la nordul Dunării și să întreprindă atacuri asupra Moesiei și Traciei. Vor suferi o înfrângere importantă în anul 454, ceea ce îi va face să se retragă, dar atacurile lor vor fi reluate de protobulgari și slavi.

În anul 433 hunii se așează în Pannonia sub conducerea lui Atilla, fapt ce va avea influențe puternice asupra vieții autohonilor din Transilvania, iar involuția civilizației romane devine un proces generalizat.

După anul 681, controlul sau influența bizantină asupra Dobrogei se pierde, iar romanitatea balcanică este separată de cea nord-dunăreană prin așezarea la sud de Dunăre a slavilor.

Tezaurul de la Sânnicolau Mare. Element. Descoperit în anul 1799, tezaurul este considerat ca având proveninența în sec. IV.

Zid antic – simbol al etnogenzei locale. (reconstituire)